fascinatia lucrurilor pe care le detest e, de multe ori, mai puternica decat atractia pe care o exercita asupra mea lucrurile care imi plac… ceva “respingator” ajunge sa ma intrige, sa-mi trezeasca o curiozitate progresiva, sa ma obsedeze chiar, pana cand reusesc sa gasesc in acel ceva o parte pe care pot sa mi-o apropii – sa o inteleg ar fi cam mult spus pentru ca intreg procesul meu nu functioneaza doar la nivel rational. e o afirmatie atat de generala incat ajunge sa nu spuna nimic nou despre mine; oricum stiai ca nu am o perceptie dualista asupra lumii…
ce vreau sa spun, de fapt, e ca…
azi mi se facuse pofta de iarna. am savurat prima ninsoare din acest an, in stilul lui alecsandri: la caldurica, cu mainile “infipte” in calorifer, cu nasul lipit de geam (din pacate geamurile din termopan nu se aburesc de la respiratia calda si n-am putut desena stelute asa cum faceam in copilarie), cu ochii vrajiti de fulgi, chiar si-asa timizi si haotici cum au cazut azi. si ca poezia lui alecsandri sa fie completa, in ultima strofa a aparut si elementul surpriza: o cioara. solitara…zbura deasupra blocurilor pe o traiectorie precisa. a urmat alta si inca una si… deja era un stol. nu se roteau ci urmau aceeasi traiectorie. of, ciorile astea mi-au stricat poezia!
nu doar ca “stricasera” poezia dar incepeau sa ma ingrozeasca. si ora crepusculara sporea senzatia. nu puteam sa vad de unde vin cum nu puteam sa vad nici spre ce se indreapta (se pierdeau la orizont). oare cate mai sunt? mii si mii de ciori se revarsau pe cer urmand aceeasi traiectorie usor serpuita deasupra blocurilor. un rau de ciori. priveam deja de mai bine de zece minute zborul ciorilor si nu parea sa se sfarseasca. continuau sa apara altele si altele…si aceeasi traiectorie precisa.
doar ca senzatia nu mai era de groaza ci de fascinatie, iar ciorile parca nu mai veneau de nicaieri ci izvorau din imaginatia mea desi nimic nu era mai real decat zborul lor. m-am pierdut in acel zbor… raul ciorilor nu se mai pierdea la orizont ci se indrepta spre tine. daca as fi putut sa-i spun copilului din tine sa priveasca pe geam pentru ca tocmai i-am trimis un rau de ciori (“a fost nevoie de un rau pentru ca distanta e mare si unele ciori mai obosesc si nu ajung pana la destinatie”) ca sa-i dea de veste ca mi-e tare dor de el (“si nu puteam sa-ti trimit alti mesageri mai veseli pentru ca dorul meu e destul de dureros”), copilul m-ar fi crezut pe cuvant si ar fi asteptat pana ar fi vazut macar o cioara si s-ar fi bucurat… dar asa, tu fiind la sute de kilometrii distanta, la birou, probabil angrenat intr-o discutie cu vreun client, prefer sa tac ca sa nu-ti para o nebunie raul meu de dor… si ajung sa te intreb ceva banal doar ca sa primesc un raspuns la fel de banal dar care, macar, nu ma lasa sa-ti uit mirosul pielii…
oare ai fi inteles?
