un prieten mi-a spus candva: “eu vreau sa ajung actor la hollywood”; replica mea: “fain. bafta!” in urmatorul an s-a prezentat la un concurs de masterat, a obtinut un loc la o universitate din hollywood, a facut cumva rost de o bursa si de vreo cativa ani e la hollywood. nu stiu daca e actor la hollywood cum si-a dorit (tot astept sa-l vad in vreun film), de fapt, nu mai stiu nimic de el, dar de fiecare data cand ma intalnesc cu cineva care ma intreaba de el, pe langa habar-n-am-ul schitat din umeri, imi amintesc traducerea acelui “fain. bafta!” pe care i l-am spus candva si care suna in mintea mea cam asa: “da’ ce vise ai si tu!… daca-i asa, si eu vreau sa fiu regina angliei…” nu sunt regina angliei dupa cum se poate remarca (la nume ma refer) dar s-ar putea sa vad un actor roman implinindu-si visul la hollywood. acesta e unul din putinele momente pentru care ma felicit ca nu am verbalizat (si nici n-am exteriorizat prin vreo expresie faciala dezaprobatoare!) ceea ce gandeam despre visul lui cand mi l-a spus. oricum existau destui oameni in jurul lui pregatiti sa-l descurajeze. de ce sa mai aiba de infruntat inca unul?
destul de des apare in discutiile, mai mult sau mai putin filozofice, sintagma: “trebuie sa-ti urmezi visul” pe care si eu o aprob. doar ca… e la un nivel abstract, e in teorie, e in general. in momentul in care cineva imi spune: “visul meu e sa…” incep sa rasara in capul meu (ca ciupercile dupa ploaie, chiar asa) majoritatea argumentelor contra. pe de-o parte pentru ca ma gandesc la aplicabilitate, la probabilitati de reusita, la implicatii financiaro-socialo-etc.; fac evaluarea visului exploatand, de cele mai multe ori, propriul meu potential (o prostie de altfel, doar nu e visul meu). pe de alta parte (si asta nu-mi e prea comod sa gandesc despre mine dar e adevarat totusi) pentru ca intervine si un fel de invidie datorata faptului ca eu ma vad mai departe de propriul meu vis decat persoana cu care vorbesc (ceea ce reprezinta o alta prostie pentru ca oricat mi-as stoarce creierii nu am cum sa estimez un singur factor esential al comparatiei, factor numit generic: sansa).
candva, o prietena se intreba: “oare de ce nu exista la scoala ora de visare? exista matematica, romana, sport… dar visare?” bine, nu am de gand sa intru in detalii referitoare la sistemul de invatamant. ceea ce ma deranjeaza pe mine cel mai mult e ca am auzit o mama care i-a replicat fiului ei de opt ani: “nu, mama, nu te faci doctor ca astia stau mai mult la scoli si dup-aia au salarii de nimic” sau, o profesoara unui copil de zece ani: “lasa prostiile astea cu politistii! te-a dat maica-ta la pian, pianist te scoatem” si exemple sunt multe. sper sa nu am niciodata asemenea defulari in fata vreunui copil.
asa ca, daca tot n-am invatat la scoala sa-mi cultiv visul, ma declar autodidacta si imi acord o ora de visare inainte de somn. si chiar daca asta nu va face sa mi se implineasca visul ca prin minune, macar ma va ajuta sa respect visele altora la fel de mult pe cat il respect pe al meu ca sa nu-mi mai fie “incomode” unele ganduri despre mine…macar atat. uite ca am reusit sa-mi dau si tema de casa!
